Mituri culinare la români

Acest articol s-ar putea să vi se pară jignitor sau măcar rău-intenționat, așa că o să încep cu niște precizări fără de care este posibil să vă simțiți puși la colț pe nedrept. Românii la care mă refer în titlu sunt aceia care de o viață consumă aceleași 6-8 feluri de mâncare învățate de la părinți dar care se pricep ca nimeni alții la gastronomia de internet. Sunt acei români care dintr-o poză sau un filmuleț își dau seama dacă o mâncare nu are gust, dacă avea nevoie de mai multă sare sau dacă pur și simplu nu e bună, fără alte explicații. Nu știu ei prea multe despre mâncăruri dar au văzut măcar două sezoane din MasterChef și au ajuns o dată la Paris unde au mâncat un croissant, deci au devenit experți în gastronomie française.

Așadar, care sunt acele „mituri” de care vorbeam în titlu?

Primul ar fi că mâncarea tradițională românească e cea mai bună din lume. Desigur, nu știm prea bine ce înseamnă mâncare tradițională românească, dar asta nu e o problemă. Nici nu am gustat mare brânză din bucătăriile altor popoare, dar știm noi sigur că a noastră e cea mai bună.

Un alt mit este cel al ingredientelor și mirodeniilor pe care nu le cunoaștem: nu sunt bune. Fructe de mare?! Dacă n-au crescut în grădina străbunilor nu sunt comestibile. Și doamne-ferește să combini asemenea aberații cu bucatele noastre strămoșești. Oaie marinată în condimente indiene?! Piei satană! Ceafa strămoșească de porc cu condimente asiatice? Blasfemie! Prăjituri cu physalis sau mango? Dacă sunt otrăvitoare?

Mămăliga: există o singură rețetă sacră pentru mămăligă – apă, mălai și sare. În cazuri excepționale, se acceptă și mămăliga fiartă în lapte, cu unt. În rest, gospodinele neaoșe sunt în stare să pornească un adevărat jihad dacă pui altceva în mămăligă – se răsucesc străbunii în mormânt(chiar dacă străbunii au luat contact cu porumbul relativ recent).

Supe, ciorbe și alte marafeturi: în primul rând, supa se consumă doar dacă ești bolnav, deci e un soi de medicament. Ciorbele, de orice fel ar fi ele, trebuie fierte un minim de 2 ore, altfel nu sunt bune.

Puiul are doar două părți comestibile: pieptul și pulpele. În plus, trebuie musai gătite până le dispare orice urmă de gust și de textură, altfel sunt pur și simplu crude. Vita la grătar – este apogeul gurmandului român care apreciază mâncarea în funcție de cât plătește pentru ea. În cazul acestui preparat, cel mai important este să fie gătită până când capătă consistența unui bocanc de infanterist. Doamne-ferește să se scurgă din ea vreun strop de jus sau cumva să fie mai moale, că e prăpăd. Se va sparge țeava cu glume de genul „uite dom’le că încă mișcă”.

Peștele poate fi preparat numai sub  formă de borș, saramură sau dat prin mălai și prăjit în neștire. Orice altceva este o aberație culinară nepotrivită cu linia noastră gastronomică trasată de strămoși.

Cărnurile considerate comestibile de către românul obișnuit sunt porcul, puiul, vita, oaia și peștele. Iepure? Nici vorbă. Vânat? E scump dom’le – cu cât dau pe un fazan îmi iau zece kilograme de ceafă de porc.

Texturi și arome? Ce sunt acelea? Mâncarea trebuie să aibă o singură textură, maxim două, de lucru fiert temeinic până aproape de dezintegrare. Și trebuie să aibă un singur gust: indiscernabil. Sigur, este perfect în regulă să aibă gust de monoglutamat de sodiu – acela e bun, că așa spune în reclamă la televizor.

Despre salate crude discuția nici nu poate fi începută pentru că se termină brusc: salată de varză, de roșii care trebuie să conțină eterna telemea de vacă și doar primăvara mult așteptata și simpla salată verde. Toate cu ulei și oțet, pentru că, nu-i așa, e baza vinaigrette-ului.

Fructele sunt doar desert și nici așa nu e bine să ne îndepărtăm prea mult de la tradiții: mere, pere sau pepene. Pentru restul există o singură întrebuințare: cazanul pentru țuică.

Revenind la o notă mai serioasă, trebuie să spunem cu amărăciune că rar am văzut oameni mai refractari la nou și mai puțin curioși din punct de vedere gastronomic(și implicit cultural) cum sunt cei la care ne-am referit mai sus. Și cum nivelul de educație este direct proporțional cu nivelul de curiozitate și de deschidere față de nou…

 

Schaer Cătălin